“Cu cât o stea este mai mare, cu atât va fi mai mare şi ţinta. Ştii când eşti în vârf, pentru că atunci vor începe să tragă cu săgeţi în tine. Oamenii vor să mă pedepsească pentru asta, dar nu doare niciodată, pentru că fanii devin din ce în ce mai puternici. Sunt puternic, am o piele de rinocer. Nimic nu mă poate răni. Nimic.”
(Michael Jackson)
Da. M-am hotărât să mă reapuc de blogăreală. Pentru că e vară. Pentru că am timp. Pentru că vreau. Pentru că îmi place. Pentru că.Pentru că.
Luna trecută a fost plină de evenimente…examene, examene, examene, licenţă. Am mai făcut un pas. Am mai încheiat un capitol, capitolul 3 aşa cum îmi place să spun. Tot luna trecută a murit Michael. Chiar şi acum la o săptămână de la moartea lui tot nu pot să mă obişnuiesc cu gândul. E adevărat..şi cei de la ştiri au grijă de asta dar mă simt de parcă un prieten bun nu mai este. Am crescut cu muzica lui şi am fost îndrăgostită de el. Şi acum…Când am aflat am încremenit, nu-mi venea să cred. Poate pentru că îl credeam nemuritor sau poate pentru că vroiam să fie nemuritor. Vroiam să încânte cât mai multă lume, să îl prindă în viaţă şi copiii mei, să apuce să-şi ţină ultimele concerte, să ne mai arate măcar o dată că el e “regele”. Nu s- a putut şi-mi pare rău. Tot ce pot să spun este că sunt foarte fericită că am fost contemporană cu el şi poveştile despre Michael Jackson nu le voi considera doar poveşti. Sunt mândră că am crescut cu muzica lui şi că are o melodie intitulată “Dirty Diana”. Dar e tulburător…toate poveştile despre moartea lui, moştenire, copii, soţii, operaţii, presupuse boli…încerc să aflu de peste tot cât pot de mult despre misterioasa lui viaţă, pentru că a avut o viaţă misterioasă…cu toţii ştim ce s-a dorit să ştim despre el. Acum la sfârşitul vieţii lui ne sunt “revelate” dacă pot să spun aşa detalii cu privire la familia, copilăria, viaţa lui. Aseară, chiar după ce am urmărit concertul lui din ‘92 din Bucureşti, am văzut un interviu “inedit” cu Michael bănuiesc că de prin 2003 (am aproximat eu) şi am rămas şocată de ce declara. Nu am ştiut niciodată că era bătut (şi el şi fraţii săi) de tatăl său cu brutalitate pentru a dansa şi cânta perfect…nu am ştiut că îi era atât de frică de tatăl său încât vomita sau leşina uneori în preajma lui…trist…am observat că era foarte trist, că era ceva care îl măcina încă pe dinăuntru şi deşi zâmbea era atât de trist… atât de trist…era mereu senin (sau cel puţin părea – şi nu cred că se prefăcea) indiferent de întrebare, naiv, politicos şi timid. Un copil timid aşa l-am apreciat eu pe Michael la 44 (am aproximat eu) de ani. Aşa a fost el mereu? L-a afectat atât de mult copilăria sa tristă? Eu zic că da. De câte ori vorbea despre copilărie şi complexele pe care le avea în adolescenţă privea în jos, gesticula, i se înlăcrimau ochii…Michael a fost o victimă a tatălui său. Nu..nu a fost un pedofil. Un copil nu poate să fie pedofil şi Michael era un copil.Vroia să-şi retrăiască copilăria pe care i-o furase tatăl său. Iubea copiii. Poate pentru că doar ei îl înţelegeau, doar cu ei putea să fie el cu adevărat. Copiii nu îl liguşeau, nu aveau interese ascunse, nu erau falşi şi poate că de asta a dus Michael lipsă toată viaţa lui. Pentru mine va rămâne un supraom, un om ca el se naşte o dată la o mie de ani şi sunt fericită că m-am născut în aceeaşi mie de ani ca şi el. 
“Zmeul zmeelor e o fiinţă inofensivă, delicată, pe care-o zăreşti din când în când survolând pajişti şi fâneţe, încurcat în sforile a vreo douăzeci de zmee cu cozi lungi şi colorate [...]“
(Mircea Cărtărescu – “Enciclopedia zmeilor”)
) …era o eleganta si o fina..ii placea sa calatoreasca si mereu ne aducea poze din calatoriile ei, ne povestea intamplari haioase si ne indemna ca atunci cand vom creste sa calatorim in toata lumea sa vedem cate frumuseti sunt in lume … am admirat-o si o admir inca ..insa imi pare foarte rau ca nu am mai intalnit-o si probabil nici nu o voi mai intalni vreodata. In liceu…n am avut prea multe persoane preferate..poate pentru ca eram clasa cea mai nonconformista ca sa ma exprim elegant 
Am avut şi zile mai bune ce pot să zic…când să zic că am trecut râul…mai apare un val…şi mă dă înapoi…dar, cum îmi place mie să zic : “Ce nu te ucide, te face mai puternic!”
si sunt fericita 
parerile voastre